De ce în România prostia politică nu se plătește?
Să mai și filozofăm, zic!
Fiindcă a devenit o formă de stabilitate. Ea nu deranjează, nu fisurează, nu provoacă accidente de partid, în guvern ori parlament. Curge lin prin instituții, se așază comod în funcții, se adaptează fără efort la limbajul puterii. Sistemul n-o respinge. O recunoaște. O tolerează. O reproduce.
Puterea se construiește aici pe apartenență, nu pe înțelegere. Pe tăcere. Pe capacitatea de a rămâne în rând. Politicianul care nu înțelege prea mult și prea multe nu încurcă. Nu anticipează. Nu vede unde duce drumul. Nu întreabă de ce. El execută. Se mută. Se așază. Rezistă. Prostia devine un pașaport sigur într-un spațiu în care inteligența produce neliniște.
Greșelile nu lasă urme personale. Ele se dizolvă în timp, în comunicate, în explicații vagi. Nimic nu se lipește de autorul lor. În fapt, nicio decizie nu are autor. Consecințele nu au nume ori responsabil. Totul se întâmplă într-un infinit impersonal. Deficitele apar de la sine. Bugetele dispar. Instituțiile se golesc de sens. Încrederea se macină din senin. Nimeni nu răspunde.
În România politică, eșecul nu doare. El se mută. Un post se pierde, altul apare. O destituire este urmată firesc de o promovare. Prostia nu distruge cariere. Le prelungește. Absența înțelegerii contextului protejează prostul de consecințe. Cine nu vede dimensiunea dezastrului nu simte nevoia să răspundă pentru ce a făcut. Cine nu pricepe mecanismul nu se teme de efect.
Rușinea s-a demonetizat. Declarațiile incoerente trec adesea neobservate. Deciziile absurde sunt uitate. Promisiunile fără sens se reciclează. Spațiul public le absoarbe fără reacție durabilă. Fiecare azi înghite ziua de ieri. Nimic nu se acumulează. Nimic nu ne (mai) deranjează. Nimic nu explodează.
În tot tabloul ăsta competența strică decorul. Ea cere explicații. Ea introduce limite, structură, criterii. Ea refuză minciuna confortabilă. De aceea este incomodă. Sistemul o marginalizează. O tolerează doar cât timp nu apasă pedala. Prostia, în schimb, se mulează perfect. Nu pune presiune. Nu cere sens.
Alegerile nu repară nimic. Ele confirmă și re-confirmă. Între ei, oamenii se mai schimbă. Structura rămâne. Votul nu sancționează. Doar validează o rutină. Fiecare ciclu întărește ideea că nimic nu se plătește. Nici vorbele goale. Nici deciziile greșite. Nici ignoranța afișată.
Din nou…de ce prostia politică nu se plătește? Fiindcă nu amenință ordinea internă a sistemului. Ea o menține. Costul merge în afara sistemului, la noi toți. În școli slabe. În spitale obosite. În administrații golite de autoritate. Puterea rămâne mereu în sensul giratoriu. La vremuri noi, tot noi. Degradarea, în schimb, se distribuie către toți ceilalți.
Ăsta nu este un accident. Este o formă de echilibru. Unul în care competența devine risc, iar prostia, garanție.